De sezon

E vreme de brumărel,
Rece, înnorată, tăcută.
Octombrie-i plin doar de el
Că-i mândru sută la sută.

Așa mi-a părut c-a sunat
Ast’noapte și ieri, împreună,
Când ploaie rece a dat
Și aveam umbrela în mână.

Și așa îmi apare și azi,
Când norii pe cer mai aleargă.
Când tu te ridici printre brazi
Cu inima ta încă largă.

Și-i galbenă frunza de nuc,
Și alta-i puțin arămie.
Când tu o strivești sub papuc,
Ea fâșâie ca o hârtie.

Când seara privim spre orizont,
Spre dealuri golite de iarbă
Brumărel ne trage un ghiont
Apoi singur își râde în barbă.

Apusul e aproape de noi,
Un ceas, chiar două sau trei
Și razele toate șuvoi,
Vor privi printre norii cei grei.

Apoi bezna nopții de toamnă
Pe noi ne-o trimite în casă.
Nu vreau să supăr o doamnă,
Tu, toamnă ești mândră crăiasă!

Și umblă așa, hai hui,
Duce pe aripa lui,
Vremea asta schimbătoare.
Ba mai plouă, ba e soare.

Ne luăm haine mai groase,
Ca să nu simțim la oase
Frigul asta ce-a venit
Și vântul cel șucărit.

Așa-i toamna pe la noi
Chiar de-i vineri sau de-i joi,
Toamna n-o ținem în ham,
N-o vindem la kilogram.

O lăsăm în voia ei
Iar noi facem câțiva lei
Să avem pe azi și mâine
La pisică și la câine.

Și pentru a noastră gură,
O bucată de friptură.
Și un păhărel de vin
Să ne pară traiul lin.

Că e toamna dorului,
Toamna muncitorului.
Chiar de vântul e nervos
În natură rime cos.

Cu frunze verzi și uscate,
Rupte, dar și clătinate,
Cu iarbă cam vestejită
Cu crengile de răchită.

Chiar de am poposit aici,
Nu vă fac pielea arici.
Nici de găină zburlită,
Nici de rață măcăită.

Când se lasă înserarea
Și nu se mai vede zarea,
Vine tiptil pe cărare
Noaptea cea fără de soare.

Doar cu lună, câteodată,
Când e cerul fără pată,
Ci senin și plin de stele,
Tocmai ca-n visele mele.

Mai e puţin și vara va pleca pe cărare
Tomnatice veşminte vor cădea pe pământ
Păsările blânde vor fâlfâi în zare
Și vor pleca, lăsând un jurământ.

La anul care vine, iarăși se vor întoarce,
Vor anima ţinutul și vor trezi natura.
Când timpul caierul din nori va toarce
Vor face larmă, cât le-or ţine gura.

Dar toamna ruginie bate la poarta vieţii,
Încă puţin, va deveni stăpână,
Atunci fetiţele, cât și băieţii
Vor purta genţi de şcoală într-o mână.

Și câmpul se va dezgoli de toţi,
Și va rămâne așa, cam dezbrăcat,
Îl vor călca tractoarele cu roţi
Să-i ia recolta, să-l lase curat.

Ce repede mi se perindă anii
Și anotimpurile toate fug la fel,
Chiar nu contează că eu nu am banii
Sau c-am pierdut astăzi un portofel.

Vara va trece iute, ca o rază
Și toamna ca o moale catifea,
Viaţa în sine e un fel de oază
Și tu te treci încet, te duci cu ea.

Frunzuliță măr rotat
Și cu muguri încărcat,
Pământul nu e uscat
Că azi-noapte a plouat.

Taciturn, cu vânt rebel,
Și cocoșul cel mai cel
În figuri cântă, se rupe,
Pe găini vrea să le pupe.

Așa-i el, iubăreț,
Pintenat și îndrăzneț;
Și mândru, nevoie mare
Că-n curte are valoare.

Uite colea un guguștiuc,
Cântă, cântă, de năuc.
Nu se teme nici de vânt,
Primăverii dă cuvânt.

Cu rimele m-am jucat,
Vă pupic și am plecat.
Să încerc să-mi iau avânt…
Voi mă credeți pe cuvânt?!

Vă pupic pe portofel
Dacă aveți bani în el.
De nu, dau îmbrățișare,
La prietenii de valoare.

De-aș putea să întreb vântul
De ce suflă atât de tare.
V-aș trimite acum cuvântul
Și răspunsul la întrebare.

Soarelui atât să-i cer
Măcar două, trei cuvinte.
De ce este efemer
Și își arată câte un dinte?

Sau să întreb o păsărea
Unde își ține oare trilul?
Iarna, când e vremea rea,
Sau nu vrea să-și schimbe stilul?

Multe aș vrea să mai știu
Să iau multe interviuri.
De ce sufletu-i pustiu
Când fuge gluma pe schiuri?

Să întreb un ghiocel
Apărut în primăvară,
Câte zâmbete în el
L-au făcut ca să răsară?

De ce viața noastră trece
Ca o frunză dusa-n vânt.
O zi caldă, alta rece,
Că așa e pe pământ.

Interviu cu a mea viață
Doar o clipă vreau să am.
Așa, într-o dimineață,
Când o rază bate-n geam.

Cam ciudată mi-e dorința.
Pot să recunosc și eu.
Peste toate e știința
Și preabunul Dumnezeu.

A stat ninsoarea, temporar.
S-a tot lărgit cărarea,
Ținutul parcă-i dat cu var
Mai clară este zarea.

Un orizont nemărginit
Și un nouraș diform.
Într-o secundă am privit
Și parcă vreau să dorm.

Și să visez că-s într-un pom
Ca pasăre măiastră,
Privită doar prin geam de om,
Printr-o rază albastră.

Dar, mă gândesc că poate un dor
Ce-l aduce destinul,
Îmi poartă gândul ca un nor
Ce întunecă seninul.

Au plecat fulgii, dar se întorc,
Acum au luat o pauză.
Că așa e iarna – ei mai torc,
Nu știu din care cauză.

Hai că am gândit împrăștiat,
Nu știu de veți pricepe.
Eu mă înclin și am plecat
Să aduc vreo două cepe?

Că ceapa și un usturoi,
Și mierea de albine
Mână răceala de la noi
Și dau stare de bine.

Mă uit în sus, de după nor,
O rază se arată.
Să facă în ciuda fulgilor
Și să împrăștie o pată.

Strălucitoare, de efect,
Și albul scânteiază.
Nu-i găsesc, zău, niciun defect,
Când raza luminează.