Șoapta vântului

Ascult vântul ce bate cu forţă şi putere
Ducând spre depărtări dorinţe şi mistere
Îl rog să se oprească, să nu mai sufle tare
Să nu mai cheme norii, să lase loc de soare.

Nu vrea să mă asculte, e tare îndârjit
Asemeni unui om cu suflet chinuit
Ce-l răscoleşte dorul, ce-l invadează amarul
Cu iluzii deşarte i se umple paharul.

Nu vrea ca să mai tacă, nu vrea să se ascundă
Și lasă loc tristeții, lungimilor de undă.
Și ca o ironie, aduce câte un strop
Căci vrea să ne arate că-n viaţă este hop

Dar va veni şi vremea când soarele, măreţul,
Cu zâmbetul ferice va şterge tot dispreţul.
Și-n sufletele voastre va arunca lumină
Și veţi vedea paharul cu partea lui cea plină.

Deci, vântule pribeag, nu ne sperii prea tare
Venit aşa deodată din îndepărtata zare
Tu vei pleca curând, aşa cum ai venit
Va străluci pe cer… ştii cine? Ai ghicit!

Și-o să ne încălzească, din zori şi până-n seară
O să ne bucurăm de-o dulce primăvară.
Nu vom mai sta în case, ascunşi şi zgribuliţi,
Ci vom zâmbi la soare, frumoşi şi fericiţi.