Poeziile Doinei Ruscior

Vreme de iarnă și primăvară,
Îmbrăcată-n haină de făurar.
Cu miros de zăpadă și scorțișoară
Cu o filă rece… de calendar.

Zăpadă moale, plină de apă,
Nori plumburii, dar trecători,
Vântul cam șăgalnic omătul papă,
Viața ne suflă prin ai săi pori.

Am vrea să zicem că-i totul bine,
De n-ar circula acel virus gripal.
Nu știm unde merge, la mine, la tine,
Nu-i deloc de joacă, nu este banal.

Ne temem de zarvă și de curent rece,
De pământ prea moale, alunecos.
Suntem totuși oameni și în viață ne trece
Orice încercare pe sus sau pe jos.

Merg ca pisica pe coji tari de nucă,
Să nu mai alunec, că nu e plăcut,
Se duce omătul, chiar vrei să se ducă?
Să ai primăvara cu a ei început?

Dacă aș fi Crăciuniță,
Ce ați dori să vă aduc,
Să-l împing încet pe Ghiță
La portiță, sub un nuc?

Asta pentru voi, fetițe,
Ce doriți un băiețaș,
Cu mașină și cu fițe
Și alură de oraș.

La băieții de pe aici,
Ce se cred cocoși și crai
Le aduc două, trei gagici,
Ca să aibă până-n mai.

La ceilalți, mai în etate,
Ce vor, poate, mai puțin
Le aduc multă sănătate
Lângă un păhărel de vin.

De poveste-i Crăciunița,
Și dorința o animă,
Cin’ să fie – e Doinița,
Dar n-a găsit alta rimă.

Știți ce mi-a venit în gând?
Ca să plec așa, curând,
Să dau doar un ghiont la vânt.
Să-și mai taie din avânt.

Că mie îmi zburlește părul,
La bărbați clintește mărul.
Care măr? Al lui Adam,
Nu pe cel… la kilogram.

Când un ghiont voiam să-i scap,
Mi-a căzut o frunză în cap.
Vântul mi-a șoptit așa:
Tu te pui cu forța mea?

Du-te încolo, stai cuminte,
De nu vrei să îți sparg un dinte
Îmi dai ghiont? Cine te crezi?
Te plesnesc de nu te vezi!

Și uite așa mă potolesc,
Vântul nu îl înghiontesc.
Ci îl las să bată șui,
Până o vrea mușchii lui.

Dragostea e o comoară,
Dar arde parcă-i cu gaz.
Se aprinde în inimioară,
Îți atinge un obraz…

De o iei în a ta mână,
Nici că se împotrivește.
Chiar de se crede stăpână,
Mângâierea o topește.

Dragostea nu e glumă,
Nu-i un kil’ de arpacaș.
În căsuța ei de humă
Îi tot cântă un greieraș.

Dragostea nu ține pasul,
Este cam dezordonată.
Chiar de folosim compasul,
E o imagine de fată.

Și alăturea de fată,
Un băiat frumos privește.
Cu privirea adorată,
Inima-i tare zvâcnește.

Dragostea și fericirea,
Mână în mână au pornit.
Să aducă împlinirea
Sentimentului dorit.

E vreme de brumărel,
Rece, înnorată, tăcută.
Octombrie-i plin doar de el
Că-i mândru sută la sută.

Așa mi-a părut c-a sunat
Ast’noapte și ieri, împreună,
Când ploaie rece a dat
Și aveam umbrela în mână.

Și așa îmi apare și azi,
Când norii pe cer mai aleargă.
Când tu te ridici printre brazi
Cu inima ta încă largă.

Și-i galbenă frunza de nuc,
Și alta-i puțin arămie.
Când tu o strivești sub papuc,
Ea fâșâie ca o hârtie.

Când seara privim spre orizont,
Spre dealuri golite de iarbă
Brumărel ne trage un ghiont
Apoi singur își râde în barbă.

Apusul e aproape de noi,
Un ceas, chiar două sau trei
Și razele toate șuvoi,
Vor privi printre norii cei grei.

Apoi bezna nopții de toamnă
Pe noi ne-o trimite în casă.
Nu vreau să supăr o doamnă,
Tu, toamnă ești mândră crăiasă!

Și umblă așa, hai hui,
Duce pe aripa lui,
Vremea asta schimbătoare.
Ba mai plouă, ba e soare.

Ne luăm haine mai groase,
Ca să nu simțim la oase
Frigul asta ce-a venit
Și vântul cel șucărit.

Așa-i toamna pe la noi
Chiar de-i vineri sau de-i joi,
Toamna n-o ținem în ham,
N-o vindem la kilogram.

O lăsăm în voia ei
Iar noi facem câțiva lei
Să avem pe azi și mâine
La pisică și la câine.

Și pentru a noastră gură,
O bucată de friptură.
Și un păhărel de vin
Să ne pară traiul lin.

Că e toamna dorului,
Toamna muncitorului.
Chiar de vântul e nervos
În natură rime cos.

Cu frunze verzi și uscate,
Rupte, dar și clătinate,
Cu iarbă cam vestejită
Cu crengile de răchită.

Chiar de am poposit aici,
Nu vă fac pielea arici.
Nici de găină zburlită,
Nici de rață măcăită.

Când se lasă înserarea
Și nu se mai vede zarea,
Vine tiptil pe cărare
Noaptea cea fără de soare.

Doar cu lună, câteodată,
Când e cerul fără pată,
Ci senin și plin de stele,
Tocmai ca-n visele mele.